"Stendhal povesteste cum un bătrânel plimba printr-un
muzeu un grup de elevi, cărora le prezenta numai pânze
înfăţişând Cristoşi răstigniţi. Dar nu tablourile
în întregul lor, ci doar picioarele Mântuitorului.
Urmărind grupul, Stendhal a observat că bătrânul se oprea şi
la alte tablouri cu picioare dezgolite. Omul nu era un pasionat de
artă cu discipolii săi. Era un simplu pantofar cu ucenicii.
Veniseră la un muzeu sa vadă tălpi, călcâie şi degete.
Scriitorul a avut mai întâi o reacţie critică, apoi a
conchis că interesantul e atât de diferit, de la individ la
individ, încât neinteresantul poate semnifica uneori mai
bine. O astfel de situaţie, în care neinteresantul era o
cucerire a întregii societăţi, am întâlnit-o in
Canada, în casa unui cetăţean de condiţie medie. Ca orice
bun contribuabil, se abonase la cel mai popular ziar al oraşului.
Cum ajungea acasă, bunul cetăţean cerea gazeta, îşi plimba
privirea grabit pe prima pagină, ca unul care cauta ceva şi,
deoarece nu găsea ce cauta, o arunca. ...... Nu deschidea niciodată
ziarul. Îi ajungea doar prima pagină.. ... Se uita pur şi
simplu. Şi se bucura că ziarul este neinteresant....< Dragul meu
prieten> a zis el, "să ne ferescă Dumnezeu de ziarele
interesante. Dacă nu- i nimic de citit pe pagina întâi,
înseamnă că nici înăuntru nu- i nimic de citit. Dacă
nu- i nimic de citit, înseamnă că hoţii şi violatorii sunt
puşi cu botul pe labe. Că băncile nu dau faliment. Că guvernul
lucrează pentru mine. Mai înseamnă că primăria îşi
face treaba corect şi că toate sunt aşa cum trebuie să fie. În
ziua în care ziarele noastre vor fi la fel de interesante ca
acelea din România, mă mut în altă ţară. Eu cumpăr
acest ziar neinteresant, ca el să reziste financiar, să nu
trebuiască să stârnească pentru un câştig mai mare,
tot interesantul din om"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu